Cand am cautat biletele de avion catre Vietnam, voiam mult sa profitam si de zilele libere de dupa Craciun, sa fie si decente ca pret, si cu o companie aeriana care sa nu sune dubios, asa ca nu indrazneam sa speram tare mult. N-am stat pe ganduri mai deloc atunci cand am gasit niste bilete de la Air China, care, ochiometric, corespundeau dorintelor noastre-ajungem in Vietnam-good, pret bun-goood, prindem si o parte din Craciun acasa-cumparat. De detalii ne preocupam ulterior, pana nu se razgandesc chinezii si schimba pretul. De exemplu de ce pornim in 25 si ajungem la destinatie in 27 decembrie? Hai c-o fi fusul orar, is departe astia, trebuie sa te invarti o data si jumate in jurul pamantului pana sa ajungi acolo. Mhm. De fapt, e de ajuns o jumate, de vina pentru durata lunga fiind o escala de 13 ore in Beijing. Dar fetele din viitor o sa se ingrijoreze pentru asta.
Fetele din viitor au aflat insa ca motivul pentru care Air China are escale asa lungi e tocmai ca sa forteze incurajeze turismul in Beijing, motiv pentru care, pentru o sedere temporara de pana la 144 de ore, nu ai nevoie de viza. Asa se face ca ne-am ales si cu o scurta aventura, in drumul nostru lung catre Vietnam. Am ajuns in aeroport in Beijing pe la amiaz si, doua ore si multi chinezi care nu stiau engleza mai tarziu, eram pe metrou catre centrul orasului. Nu ca ar fi fost ceva complicat, dar noi ne miscam alene si comunicarea mergea cam asa – What bus number? – Outside. (pe sistemul – What’s happening? -Ok, ok).
Sa ajungi in “centru”, adica la piata Tiananmen si la Orasul interzis dureaza cam o ora. Ma asteptam la nebunie, la un oras vibrant, aglomerat, poluat, la valuri de oameni navalind peste tine, intr-o metropola care are o populatie mai mare decat tara noastra. Dar nu a fost deloc asa. Prima noastra impresie a fost ca piata Tiananmen aduce putin a Piata Constitutiei, un Bucuresti cu temple si palate vechi si am regasit aceleasi blocuri mari gri comuniste.
Ne-am invartit putin in nestire, inghetate de frig, convinse fiind ca facem o picture picture si plecam de pe acolo, pana cand ceva din felul in care aratam ne-a tradat ca suntem turiste si am fost abordate de un omulet, care ne-a spus ca in mod normal e ghid in Orasul interzis, care tocmai se inchisese si ca, daca dorim, ne poate arata el imprejurimile. Cand a pomenit si de o degustare de ceai si mancare (si inca ceva care eu pana la final intelegeam ca e legat de Confucius, dar era Kung fu), am fost de acord amandoua dintr-o privire ca ceva mai bun nu prea avem de facut.
Ne-am plimbat prin piata, timp in care Zack (asa ne-a spus sa ii spunem) ne-a povestit putin despre Orasul interzis, care a fost palatul imperial chinez timp de 500 de ani si este listat de Unesco ca cea mai mare colectie de structuri din lemn vechi conservate din lume. Apoi a spus ca are o bicicleta electrica si ca putem merge toti pe ea, ca sa ne deplasam mai rapid catre degustarea de ceai. Nu prea intelegeam cum o sa incapem toti 3 pe o bicicleta (poate 3 chinezi mici incap, dar noi suntem destul de sanatoase), pana cand am vazut ca e de fapt vorba de un scuter electric. Majoritatea oamenilor se deplasau cu motoscutere sau biciclete electrice, iar daca acum 5 ani abia se vedea cerul din cauza smogului cauzat de poluare, acum era senin si strazile deloc aglomerate datorita acestei masuri. Abia dupa ce inghetam pe strazile Beijingului pe un motoscuter, am inceput sa ne intrebam daca a fost o idee buna sa avem incredere in omuleț si daca chiar mergem la degustare de ceai sau o sa ne fure, mai ales ca nici nu stiam nicio miscare de Kung Fu…tui. 
Am degustat 5 sortimente de ceai geniale, mai ales pentru oamenii simpli obisnuiti cu ceai de fructe de padure si menta. Nu am scapat fara sa cumparam unul la final, dar am primit cadou si un pipi man, un om de ceramica care te anunta cand e apa calda pentru ceai, facand pipi (no pee, no tee). Au de toate chinezii. Dupa ce am mancat, prilej nou de incurcatura cu banii(altitudinea?!) si pt ca Andra sa isi uite cardul in bancomat, am mers la teatru la un spectacol de Kung Fu. Daca nu am fi gresit si aici calculul cu banii, crezand ca costa mult mai putin, probabil am fi zis pas. Dar spectacolul a fost foarte elaborat si interesant, de-a dreptul artistic pe alocuri, asa ca nu ne pare rau. 
Ne-am intors inghetate la aeroport cu metroul cu care eram deja experte, cu gandul numai la ceaiul cald pe care il cumparasem presate emotional. Mama, ce zi random! Am coborat un pic din avion, am mers la teatru in Beijing, ne-am plimbat cu bicicleta cu un chinez si ne continuam drumul in treaba noastra. Vietnam, tu ce-ai pregatit? Sper ca un pat.
Aventurile unui curcan calator 