Hoi An

Hoi An este, fara tagada, cel mai frumos orasel in care mi-a fost dat pana acum sa ajung. Supranumit si orasul lampioanelor, aceasta minunatie de loc are o caldura si un sarm aparte, ziua si noaptea deopotriva. Arhitectura veche, culorile calde ale cladirilor pe ale caror fatade se catara flori, lampionele viu colorate care atarna peste tot pe strazi si pe barcile de pe raul ce traverseaza orasul – toate contribuie la farmecul stradutelor inguste pe care nu te mai saturi sa te plimbi, pe jos sau cu bicicleta. In timpul zilei, la fiecare pas o cafenea sau o ceainarie cocheta te atrage sa te bucuri de pe margine de forfota de pe strazi (faci ce faci si tot la un Hoi An Roastery ajungi), iar seara sutele de lampioanele care decoreaza orasul se aprind. Cand am vazut prima data orasul seara simteam ca nu imi incap in piele de atata minunatie.

Am prins intr-o seara si Full moon lantern festival, cand toate luminile de la casele si restaurantele de pe malul raului s-au stins, lasand doar lumina calda a lampioanelor si a lumanarilor care pluteau pe apa sa palpaie in intuneric. Am negociat si noi cu chiu cu vai o plimbare cu barcuta pe intuneric, fiind 5 (cu oamenii cu care am tot ramas din Phu Quoc) si am primit lampioane de hartie cu lumanari pe care sa le lasi pe rau, punandu-ti in gand o dorinta. Mie imi placea prea mult lumanarea palpaind langa noi, asa ca am ratat sansa la o dorinta indeplinita. Of!

In prima zi in Hoi An, am inchiriat de dimineata biciclete de la hostel. Am pedalat cateva ore pe stradute, oprindu-ne sa infulecam ceea ce are sa ramana cel mai bun banh mi mancat in Vietnam, sandwichul lor national, un sandwich cu de toate bestial, in bagheta frantuzeasca (macar un efect pozitiv al colonializarii am gasit). Dupa masa am pornit intr-un tur cu bicicletele in afara orasului, catre zonele rurale. Viata se desfasoara molcom, localnicii isi vad nestingheriti de treburile cotidiene, de prasitul pamanturilor cu orez si pregatirea ofrandelor pentru temple, iar copiii se joaca fotbal dupa ce ies de la scoala, facand entuziasmati cu mana turistilor de pe biciclete. Prima oprire a fost la un templu, unde m-am lamurit putin cu diferenta dintre pagode si temple, care, desi arata foarte similar, au scopuri diferite.

Vietnam este oficial un stat ateu,  fiind de altfel stat comunist, dar cei mai multi oameni sunt religiosi, sau mai degraba spirituali, necrezand neaparat intr-un “Dumnezeu”, ci mai degraba intr-o filozofie de viata luata din budism, taoism si confucianism. Exista si o parte semnificativa care este crestina, astfel ca, pe langa pagode si temple, am vazut si catedrale, tot acest mozaic de religii si culturi fiind urmare a diferitelor civilizatii care au ocupat tara de-a lungul timpului, mai ales chinezii si francezii. Multe dintre “zeitatile” venerate in lacasele de cult vietnameze sunt de fapt oameni care au trait o viata exceptionala sau ale caror idei au continuat sa dainuie si dupa moartea lor. Buddha este cel mai cunoscut si important, dar in aceeasi masura sunt venerati si fosti imparati sau eroi nationali care au avut o contributie importanta in istorie. Pagodele in Vietnam reprezinta un lacas de cult budist, unde de obicei locuiesc si calugari sau calugarite budiste. Templele sunt construite pentru a comemora figuri istorice, eroi nationali sau diferite figuri locale importante pentru o comunitate. Ofrandele vin cam in aceeasi forma peste tot- mancare, fructe, biscuiti, bere, cafea, suc, ca doar oameni suntem.

Dupa vizita la templu (care era un family temple al comunitatii), ne-am prefacut ca ramanem in spate ca sa ne alaturam unui alt grup al carui ghid parea mai interesant decat al nostru, cu care am facut o bucla mai mare in jurul satului, iar apoi am oprit la o familie unde am facut niste gustari din “hartie” de orez pe plita. Am descoperit de cand sunt aici ca sosul de soia merge chiar pe orice (pe omleta, ochiuri, in sandwich), ca si ketchupul, si, gratie descoperirii, gustarile noastre au fost bune de mancat. Tot aici se pregateau si se vindeau o multime de pachete colorate (unele aratau ca si un kit de mers la spital – cu papuci de casa si alte obiecte personale), pentru a fi duse la temple si arse ca ofrande, cu ocazia unei sarbatori ce urma. O munca mai in zadar nici c-am vazut.

In urmatoarele doua zile am inchiriat scutere si ne-am plimbat mult, de-a lungul coastei, trecand prin nebunia din Da Nang, al treilea oras ca marime din Vietnam. In prima zi am vizitat Marble Mountain, un conglomerat de marmura si calcar, in interiorul caruia exista o pagoda impresionanta, in a carei liniste ne-am plimbat pana ne-au durut picioarele. Apoi am facut o plimbare la cea mai mare pagoda din Da Nang, Ling Unh, unde cea mai mare statuie Buddha din Vietnam, o Lady Buddha, se ridica impunatoare aproape de malul marii, aducand a un Rio de Janeiro asiatic. Pe drumul de intoarcere catre Hoi An am avut prima peripetie pe scuter din seria aceasta (o fata din grup mai exact), o pana a prostului, care s-a rezolvat dupa ce am asteptat pe marginea drumului jumate de ora dupa un flacon de benzina.

In urmatoarea zi planuisem sa vizitam My Son, un templu hindus dedicat zeitei Shiva, care a fost locuit timp de vreo 1000 de ani, distrus in mare parte de bombardamentele americanilor in razboi. Nu am dat mare atentie doamnei de la hostel cand ne-a spus sa avem grija pentru ca multi turisti fac pana pe drumul catre templu, eram mai interesata sa aflu de ce toti ardeau ceva in fata casei in acea dimineata, inclusiv fetita doamnei. Explicatia a venit imediat – era aparent o ofranda pentru The lucky money man, sarbatoritul zilei, responsabilul pe Ministerul Bunastarii – bani, haine, mancare. La ce casca de scuter adidas primisem de data asta, simteau si eu ca e sarbatoare.

Nu mai aveam mult pana la templu, cand scuterul pe care eram eu chiar a facut pana intr-un sat. Intreband in stanga si in dreapta unde am putea sa reparam cauciucul, ma opreste un om care voia sa imi arate pe telefon ceva. Gandindu-ma ca ne spune adresa unui atelier, ma apropiu, iar omul incepe sa imi arate poze cu mancarea de la el de la “restaurant” si alti turisti care aveau niste fete fericite pentru tratatia primita. Oi fi eu o persoana usor de ademenit cu mancare, dar omule! avem pana, nu-i de stat la masa acum. 10 minute mai tarziu masa era pusa, noi mancam noodles la om in casa, inca nefiindu-ne clar daca o sa ne si repare cauciucul sau nu. Bine ai venit in Asia, esti intr-o plasa de turist si-ti chiar place in ea. Situatia era atat de absurda si comica, omul inca imi arata mandru poze in timp ce mancam la el pe instagram cu turisti ca noi, ramasi in pana, cel mai probabil din cauza unor chestii pe care le imprastiau pe drum, ajutati si ei in aceeasi plasa ca si noi. Bineinteles ca ne-a pozat si pe noi si am ajuns pe instagram in galeria turistilor care mananca noodles asteptand sa li se repare rotile. N-ai cum sa te superi pe ceva atat de pueril. 3 ore, cateva jocuri de carti si mult google translate mai tarziu, aveam roata reparata si eram in drum spre My Son din nou. Partea buna a fost ca am ajuns aproape de ora de inchidere, cand nu mai era aglomerat si ne-am bucurat in liniste de templu.

Intorsi in Hoi An, am mai iesit la o plimbare pe strazile lui minunate, la inca o portie de noodles ca sa fiu sigura ca nu mai vreau sa ii vad o vreme (cao lao sunt traditionali in regiune), la o vietnamese pizza la night market (foaie de orez cu tot felul de legume si tofu pe grill) si la o banana pancake. Pentru ca orice se poate negocia, negociam adesea si mancarea. Cea mai amuzanta negociere a fost pentru banana pancake, cand Dustin negocia mai mult de dragul conversatiei si tipei ii placea sa se ia la harta cu el, si pentru ca nu voia nicicum sa lase din pret, i-a pus la final un ou in mana, “ok, tine-l si pe asta”.

Am stat in Hoi An 5 nopti in total. Cand a venit ziua sa ne luam catrafusele si sa plecam catre Hanoi, eram iar in cumpana si n-am mai fi plecat. A fost bine sa nu te grabesti sa pleci dintr-un loc in altul si sa te bucuri de momente si oameni. Am lenevit la o ultima cafea la un Hoi An Roastery pe malul raului si ne-am luat inima in dinti si doua portii de white roses la pachet, niste galuste din foi de orez specifice zonei, pe care le-am mancat pe fuga in aeroport. Vom mai reveni cu siguranta in Hoi An, e un loc mult prea frumos. Pana una alta, am zis un nou rand de goodbyes si am luat-o catre nord cu Andra mea.