Revenim incet cu picioarele pe pamant si le bagam in bocanci, impachetam sandalele si dam sunetul de slapi prevestitor de vacanta flip-flop-flip-flop pe claxoanele din Hanoi. Am ajuns in oras seara, cam plangacioase pentru vremea buna lasata in spate, pentru ca aici era destul de frig si cetos, dar era o trecere treptata binevenita catre frigul de acasa, in ultimele 4 zile in Vietnam. Primul lucru pe care l-am facut dupa ce ne-am cazat a fost sa cautam un magazin in jurul hostelului, in speranta ca o sa gasim si aici samanta cu gust de cocos descoperita in Phu Quoc, care a ridicat ștacheta ireversibil de sus. Gurile rele o sa spuna ca exagerez, dar acele guri n-au simtit intre dinti chintesenta Romaniei si a Asiei, contopite intre doua coji. N-am gasit ce cautam, asa ca prima seara in Hanoi s-a rezumat la un pho mediocru (si cam medi..acru) la coltul strazii si o punga de seminte banala. In Hanoi, mancatul de samanta e sport national – la orice cafenea o gasesti in meniu, iar seara, pe scaunelele mici de pe strazi, e campionat de spart seminte. Ne incadram perfect aici. 
De dimineata, inarmate cu incredere, pentru ca altfel nu treci nici strada in traficul din Asia, am iesit sa cutreieram orasul. Portretele acelea cu vietnamezi zambitori si calzi sunt de oriunde, dar nu din Hanoi. Totul se petrece intr-un ritm nebun aici, nu e vreme de zambit. Poate doar daca incearca sa ti se vanda o geaca North Face made in Vietnam, discount for you madam. Strazile sunt cea mai aleatorie alaturare de activitati. In 5 minute treci pe langa 3 femei care spala vasele, cineva care repara televizoare, niste domni care isi beau cafeaua sau ceaiul pe scaunele mici de plastic, o femeie care face o supa de pui sau prajeste niste tofu si spring rolls, femei care cara pe bicicleta sau pe umeri cosuri mari de fructe, totul in navala sutelor de scutere si a claxoanelor care devin normalitate rapid. E totusi o ordine si in tot haosul asta, pe care o intelegi privind de pe margine, fiecare vazandu-si de drumul si treaba lui. Dupa o cafea si un banh mi corect la o taraba foarte populara intre localnici, am considerat ca am capatat forte pentru a ne alatura unui free walking tour. Am inceput cu o plimbare pe langa Kiem Lake, printr-un templu dedicat confucianismului (reminescente ale stapanirii chineze), o oaza de liniste pe langa nebunia de pe strazi. A urmat o vizita foarte contrastanta, la piata. Mormanele de prostii vandute aici erau coplesitoare si pareau un elogiu al inutilitatii. Orasul, claxoanele, scuterele ne storsesera deja toata energia, asa ca am decis sa multumim frumos si sa mergem in drumul nostru, mai ales ca nu aflasem tare multe informatii de la ghid. 
Oprirea de jumatate de ora la hostel, ca sa ne ascundem putin de haos, a fost o gura de oxigen, dupa care am luat-o catre “strada cu trenul”, o straduta cu terase dragute, de o parte si de alta a liniei ferate, pe care trenul trece foarte aproape de oamenii care stau pe terase. Din nou, bine ai venit in Asia, nebunii de astea numai aici vezi. Ne-am plimbat pana in capatul strazii, unde un om imbracat intr-o uniforma ne fluiera si ne face semn dintr-un gest scurt si nervos sa iesim de pe strada. Noi, foarte nedumerite, intrebam prin semne de ce?? strada e plina de oameni la terase. In “ajutor” ne sare o tanti, care trage de noi sa ne asezam la terasa ei si domnul ne lasa in pace, ne da voie sa ramanem pe strada. Ni se pune in brate un meniu, radem in hohote de absurdul situatiei, ma ridic pentru ca nu vreau sa stau la o terasa doar pentru ca un domn cu un fluier ne-a pus sa stam acolo, tanti trage din nou de noi sa ramanem la terasa ei. Pana la urma am iesit de pe strada de tot ca sa scapam de ei, am facut un ocol si am intrat din nou prin celalalta parte, unde am ramas la terasa aleasa de noi. Aici ne-am luat bilete de tren catre Ninh Binh pentru a doua zi, o provincie la o ora distanta de Hanoi. Am mancat apoi in strada, la unul dintre cele mai interesante locuri de pana atunci in Vietnam, zarit intamplator, unde primeai un cos sa iti alegi legumele, pestele sau carnea de pus pe gratar si unde aveau si ceva bere artizanala. Tot in seara asta ni s-a reconfirmat cat de mult iubesc vietnamezii karaoke – peste tot pe strada tinerii cantau la microfoanele alea aurii cu efecte artistice.
Am ales sa mergem cu trenul catre Ninh Binh si nu cu autobusul, pentru ca am citit ca peisajele de pe drum sunt foarte frumoase. Asa o fi, doar ca trebuie probabil sa iti dai geaca de pe fata si sa nu dormi tot drumul. Am ajuns pe la amiaz la cazare, dupa ce ne-am targuit scurt in gara cu taximetristul, care a spus ca pune ceasul, iar eu l-am amenintat ca “am harta!!”, il verific. Andra radea de mine cat de periculoasa sunt eu cu harta mea si …inutil de certareata si amenintatoare cateodata. Hostelul era in inima naturii, inconjurat de masivi muntosi, intr-o liniste deplina, perfect pentru a petrece doua zile acolo, departe de agitatia din Hanoi. 
Ne-am inchiriat scuter de la hostel si am sarit in șa cu partenera de explorat, sa gasim o cafenea, ceva de mancare si apoi pagoda Bai Dinh (in ordinea prioritatilor), cel mai mare complex buddist din Asia de SE. Am mancat un hot pot (oala aia de supa pe care ti-o fierbi tu) pe care l-am comandat vorbind in romana, pentru ca oricum nu conteaza ce limba straina vorbesti, tot ok ok ti se raspunde si tot e o surpriza de multe ori ce primesti. Dupa Vietnam, “Ok ok” a devenit oficial raspunsul atunci cand agreezi cu o persoana ceva si tot cum vrei tu faci.
Am ajuns la pagoda destul de tarziu dupa masa si cautam intrarea pe scuter, pentru ca locul e imens. Mai era un turist care conducea pe langa noi, cautand si el pe unde sa intre, si ne intelegeam ca niste badass din priviri, pentru ca toti aveam masti pe fata. Am aflat ulterior ca tipul era cazat in acelasi loc cu noi si ca isi cumparase scuterul in Vietnam si mergea pe el catre sud. Am vizitat impreuna pagoda, care e impresionanta, cu mii de statuete Buddha de toate marimile, si ne-ar fi trebuit mai mult timp sa o vedem pe toata. Am realizat ca, fara sa vrem, facusem o schema si am intrat cumva pe la iesire fara sa platim (yay, bani economisiti). Ne-am intors toti 3 in oras, unde am luat o bere si ..samanta bineinteles, neamtul fiind primul strain care putea tine pasul cu noi la acest sport (avea multi turci in cartier, asta era explicatia). A fost din nou o intamplare faina sa dam peste el, pentru ca avea multe povesti amuzante din calatoriile lui pe scuter si, in plus, am avut un backup daca ramaneam fara benzina pe drumul catre hostel.
A doua zi am facut o plimbare cu barca pe apa si prin pesteri in Tam Coc, un loc in care natura este superba si care, chiar daca e foarte turistic, nu si-a pierdut farmecul. Toti, femei si barbati deopotriva, conduceau barcile cu picioarele, iar pentru localnici era o zi normala de lucru la “camp”. Era sezonul de plantat orez, asa ca toata lumea munceau de zor in apa pana sub fund, oprindu-se doar pentru pranz, la un bol de orez in barca. 
Dupa masa am urcat la Huang Mua, de unde se desfasurau cat vedeai cu ochii plantatiile de orez, care, nefiind sezonul recoltelor, erau mai degraba inundate de apa si nu intinderile acelea verzi care iti vin in cap cand te gandesti la Vietnam. A fost o zi perfecta pentru plimbari cu scuterul pe stradutele libere, prin sate, observand indeaproape viata oamenilor. Dupa urcare, am mancat cea mai buna masa de pana acum, simpla si delicioasa si, ca si cavaleri in lupta impotriva risipei de mancare, am luat la pachet pentru seara ce nu am putut manca. Ce e amuzant e ca mereu ii vezi pe ei carand niste cutii imense pe scuter, acum aveam si noi cutiuta noastra. In Ninh Binh, cu o zi inainte, toti aveau cate un copac in spate (sau sarbatoareau ceva si duceau un copac in casa sau Asia chiar nu trebuie inteleasa).
Doar ca, punand bagajele in masina ca sa ne intoarcem in Hanoi, am uitat de caserola adusa cu atata grija la hostel. Am sa o citez doar pe Andra aici – “Credeam ca mancarea e singurul lucru de care chiar nu trebuie sa iti amintesc”. Ups. Microbusul cu care ne-am intors catre Hanoi ne-a facut sa uitam de paguba, pentru ca arata ca un OZN, avea masaj in scaune si telecomanda pentru ele – varu’ de la tara part II.
In ultima zi din Hanoi si din Vietnam am facut o vizita la inchisoarea Hoa Lo, construita de catre colonialistii francezi in Indochina franceza pentru a-i inchide pe cei care se razvrateau impotriva sistemului si cei care, incet, incepeau sa aiba idei comuniste, supunandu-i la torturi nemiloase. Ulterior, in timpul razboiului, intre ‘64 si ‘73, aici au fost inchisi pilotii americani responsabili de bombardamentele cele mai destructive din nord, care au durat 12 zile si nopti, din lupta Dien Bien Phu. Era subliniat foarte mult tratamentul bun pe care l-au primit americanii in perioada detentiei (care chiar numeau inchisoarea Hilton Ha Noi, pentru ca erau ca la hotel), in ciuda suferintei aduse poporului vietnamez. Dupa vizita destul de trista la inchisoare, am mai facut o plimbare la mausoleul lui Ho Chi Minh, unul dintre cei mai mari revolutionari comunisti.
Revelatia zilei a fost ca noi niciodata nu am facut stanga cand ieseam din hostel, luand-o mereu la dreapta. Asa ca am descoperit abia in ultima seara strada cea mai vibranta si faina din centrul vechi. Am incheiat circular, asa cum am inceput serile in Hanoi – la o samanta si la niste noodles pe scaunelul de plastic (de data asta am gasit-o pe cea mult visata cu gust de cocos), imbracate cam la fel, posomorate …pentru ca plecam acasa.
Aventurile unui curcan calator 