La momentul in care am revenit sa scriu despre Maroc, lumea se află in plină pandemie si ne-am amintit cu fetele cum acum un an jumate ne plimbam in medina aglomerata din Marrakech, mancam cu un cap de berbec uitandu-se la noi de pe o masa si eram cazate la hostel unde Ismail spala pe jos si apoi spala mopul in chiuveta din bucatarie, dupa care ne facea clatite, in vreme ce acum spălăm si săpunul. Sentimente mai contradictorii decat Marocul nu mi-a starnit nici un loc in care am fost. Să te apuce si plansul si rasul in acelasi timp, să te simti agasat, iritat, dar totodata amuzat, să-ti bata inima de frică, dar si de incantare si curiozitate simultan – cam asta a insemnat pentru noi tara asta a constrastelor. Si pentru ca mirosul pieilor, galagia si forfota medinelor, sila de tajine si cous cous, vocile care strigau intr-una dupa noi “Spice girls” / “Shakira” / “Fatima”, fiorul de pe sira spinarii de la ore fixe cand se auzea vocea de la moschee sunt inca atat de vii, am sters praful de pe amintiri si m-am apucat sa le consemnez intr-o postare tardiva.
Maroc a insemnat primul contact cu o tara din lumea araba, cea mai europenizata totusi dintre acestea. Ne-am impachetat pantaloni si fuste lungi, ne-am obisnuit cu gandul ca va fi o vacanta fara multa bere si am trecut in revista un episod, doua din Clona, la care se rezuma tot ce stiam pana atunci despre Maroc (…observ ca am dus telenovelele la rang de Lonely Planet – aparent sunt prima sursa de adevar cand vizitez o tara mentionata in vreuna).
Marrakech
Am ajuns in Marrakech spre seara. Toate orasele mari au o medina imprejmuita de ziduri (“orasul vechi” sau targul), un labirint cu multe stradute foarte inguste, fara trafic auto, dar foarte populate. In forfota de acolo, pe strazile pline de tarabe care arata la fel, te pierzi de cum ai iesit pe usa. Taxi-ul ne-a adus pana la intrarea in piata Jemaa El Fna, centrul vital al Marrakech-ului si, la insistentele noastre, soferul a sunat la hostelul la care eram cazate, sa vina sa-si ia pachetul de 3 bucati femei. Si-asa ne-am inceput calatoria in universul arab, cu ghiozdanele in spate la 2 metri in urma lui Abdul prin medina, caci nu s-ar fi cuvenit sa fie vazut in compania a 3 turiste. Tot atunci am auzit prima data chemarea la rugaciune de la moschee, pe care urma sa o auzim de 5 ori pe zi, dintre care cea mai infioratoare era cea de la 6 dimineata, cand ma ghemuiam sub cearsaf rugandu-ma la celalalt Dumnezeu sa se termine.
La hostel am facut rapid formalitatile de cazare cu Ismail, care avea mai incolo sa ne invete cum se face un turban si sa ne povesteasca despre camila lui, Cous Cous. La scurt timp, au ajuns si baietii din excursia in Sahara, care plecau a doua zi catre surf camp, asa ca ne-am bucurat ca ne sincronizam cu ei in prima noastra noapte in Marrakech. Suparati nevoie mare pe tot neamul berberilor, pe Maroc si pe mancare, nu ne-au dat un sentiment tare bun pentru ceea ce ne astepta. Am iesit sa mancam impreuna, pentru ca eram lihniti, si Doamne! bine ca n-am fost singure in prima seara acolo, pana ne-am prins cum sta treaba. Marea piata Jemaa El Fna prin care trecuseram adineauri se transformase intr-un restaurant gigant si era scena unui spectacol de circ, cu imblanzitori de serpi, dresori de maimute si tot soiul de personaje cel putin dubioase. Toti barbatii trageau de tine sa te opresti la “restaurantul” lor, aveau un plugin de instalat pentru orice limba straina se gandeau ca vorbesti. Vlad i-a spus unuia ca e din Germania, in speranta ca poate cu germana se dau batuti, si-a inceput sa strige dupa el ca ne face si Schnitzel, Schnitzel!! Ne-am asezat pana la urma la una din sutele de mese, pentru ca oricum peste tot aveau aceeasi mancare, si-am mancat primul tajine din multele pe care aveam sa le mancam in Maroc. Vorba lor, same shit, no diarrhea.
In prima zi ne-am plimbat prin medina, am mirosit sutele de parfumuri, sapunuri de mosc, de trandafir, de chihlimbar, de iasomie pan-am ametit si apoi inca putin si ne-am uns cu toate uleiurile de argan – ce mai, spa din mers. Nu scapam sa trecem pe langa o taraba fara sa ni se faca o super oferta – “Berber eyes, berber price;)“. Fiind fosta colonie franceza, ai mult mai mult succes cu franceza decat cu engleza, astfel ca Ioana era singura noastra sansa reala la o conversatie – “Ioana, hai negociaza.” Cand o auzeam spunand “D’accord“, stiam ca au cazut la invoiala si veneam si noi din spate ca papagalii “D’accord, D’accord” si scoteam dirhamii. Tot acest negociat devine extenuant la un moment dat, cand tot ce iti doresti e un pret corect, afisat, fara sa trebuiasca sa te targuiesti pentru orice, dar pentru ei e parte din farmecul tranzactiei. Dupa masa, cand ne-am asezat in sfarsit sa mancam, chelnerul a inteles gresit (mhm..) si ne-a adus mai multe portii decat cerusem. Iritata deja de ideea ca toti vor sa iti vanda ceva si sa-ti ia banutii, si cum am si un simt ascutit putin exagerat de obicei ca nu cumva sa fiu trasa pe sfoara, m-am rățoit destul de tare la chelner, socandu-le pe fete. Serios, daca nu faceam dreptate, ajungeam sa mancam si mai mult cous cous.
Toti cei care lucreaza pe strada sunt barbati, femeile stand acasa, astfel ca prezenta noastra nu trecea niciodata neobservata, ceea ce a devenit obositor si agansant dupa o vreme. Dupa nici o zi numele nostru era Spice Girls. Exista totusi cooperative unde lucreaza numai femei, pentru prelucrarea uleiul de argan, emblematic pentru Maroc, mai ales in zona de coasta. Am ajuns intamplator la o astfel de cooperativa, unde am povestit cu fetele de acolo si am primit un ruj “de ala cum avea mami cand eram mici”. 
A urmat o zi mai fancy. Am depasit perimetrul orasului vechi si am ajuns in partea noua – doua lumi contrastante, separate doar de zidul Medinei, fiecare ancorata parca intr-o alta vreme. Linia dintre orient si occident e fina, culorile calde ale universului modest si autentic din Medina sunt repede inlocuite de modern, opulenta, cladiri luxoase si mall-uri. Am vizitat Gradinile Majorelle, cele mai frumoase gradini pe care le-am vazut, o oaza departe de agitatia orasului, care adaposteste si muzeul de arta islamica.
Seara au ajuns si Andrei cu Iulia si ne-am facut bagajele pentru plecarea in excursia in Sahara de a doua zi, care avea sa dureze 3 zile. Atunci am constatat ca hanoracul meu nu mai era de gasit si nu stiu pentru ce-am fost mai suparata – ca mi-am pierdut hanoracul preferat (eu insist ca s-a furat, era fain) sau ca Ioana, care mereu imi atragea atentia ca sunt aiurita, avea ocazia sa spuna “Ti-am zis eu.”.
Yala yala spre Sahara
La 7 dimineataaaaaaaa, buimaci de somn, eram deja in microbuz, cu cea mai neomogena gasca de excursie, si prin neomogena vreau sa spun..cu toti batranii. Nici n-am pornit bine de pe loc, c-am si oprit si ne-au scos iar pe toti afara. Noi tot intrebam “What’s happening?” si ni se raspundea “Ok, ok” – ca-n filmele cu prosti. Ne-am dumerit intr-un final ca faceau o reordonare in masini, astfel ca am pornit pe drum spre Sahara intr-o masina plina de fete si Andrei. Yala yala in sfarsit. A fost o zi petrecuta pe drum, prin peisajul arid din Muntii Atlas, cu o oprire intr-un sat de berberi (poporul indigen din Africa de Nord) si fagaduiala ca musai ne intoarcem in Maroc pentru hiking in munti (mai vedem noi). In spatele nostru stateau doua fete, care povesteau in spaniola, asa ca radarul de telenovele a detectat o posibila prietenie la orizont. Cele doua fete erau Catalina si Alexa, pe care n-aveam noi atunci habar ca peste jumatate de an le vom vizita in Columbia si ca vom lega o prietenie foarte draguta.
Spre seara am ajuns in satul din munti in care urma sa innoptam. Am tresarit putin cand am oprit la un hotel foarte smecher, crezand ca acolo coboram noi. Soferul a strigat doar numele celor doua fete din Coreea, iar pe noi, restul saracilor care am negociat la sange excursia, ne-a dus pe toti la un hostel. A fost o seara foarte faina, am fost primiti cu ceai de menta, am batut la tobe, am luat cina -tajine, bineinteles, am impartit toate fetele o sticla de vin pe care am reusit sa o gasim in Marrakech (copiii cool din gasca, care au alcool), am jucat carti si pe la miezul noptii am mers la somn. Sigur fetele celelate nu s-au distrat asa bine in hotelul lor luxos, da? Periuta mea de dinti electrica, lucrul dracului, a venit iar din viitor sa sperie lumea. Ma spalam pe dinti inainte de culcare si baiatul de la hostel a fost socat sa vada smecheria asta – “Is that a mosquito???”. Iulia credea ca iar s-au apucat de cantat de la moschee.
A doua zi de dimineata am pornit la drum, urmand ca dupamasa sa ajungem in desert si sa innoptam acolo. Am vizitat locuinta unui berber, care ne-a intampinat cu traditionalul ceai de menta sau berber whiskey, cum le place lor asa poznaș sa-l numeasca – in Maroc, daca nu esti intampinat cu ceai de menta, inseamna ca nu esti bine primit. Whiskey-ul lui era atat de dulce, ca nu-l puteai bea, prilej cu care ne-au explicat ca ei folosesc mult zahar, de aceea si dintii lor sunt cam stricati. D’accord! Conform traditiei, cand un barbat cere mana unei fete de la tatal acesteia, merge la el cu o cutie de cuburi de zahar si, daca cad la invoiala, fiecare ia jumatate din cutie. Puteam jura ca vazusem asta in Clona. Omul vindea covoare, asa ca bineinteles ca ne-a oferit un berber price in schimbul unuia. Asiaticele si-au cumparat covor si cumva, cumva au rezolvat ele sa le fie expediat acasa.
Cand deja nu ne mai simteam fundul de la atata stat in masina, am ajuns in sfarsit in Sahara. Dupa nesfarsite negocieri despre cate bagaje luam cu noi in desert, care s-au sfarsit totusi intr-un final, ni s-au pregatit camilele pe care urma sa ajungem la tabara noastra. Partial din mila pentru camila mea pricajita, partial pentru fundul meu, pentru ca daca e ceva mai incomod decat sa stai in masina doua zile, atunci aia e sa stai pe o camila jumate de ora, am reusit sa ii transmit cumva prin semne berberului care ne insotea ca doresc sa cobor si sa continui restul drumului pe jos. Cat vezi cu ochii esti inconjurat de dune imense de nisip. Prima data in desert!! Cu fiecare tabara cu corturi care se intrezarea la orizont, ne entuziasmam ca am ajuns in sfarsit la a noastra, dar entuziasmul ne murea repede pentru ca aratau prea bine ca sa fie adevarat..si-asa si era. Tabara noastra era una mica, pentru grupul nostru de 15 persoane. Dupa ce am mancat, tajine bineinteles, am stat la foc cu restul fetelor si Andrei. Au venit mai multi berberi din alte tabere care au cantat la tobe si ne-au arata o parte din traditiile lor, dar incet devenea totul dubios, pentru ca nu puteam sa ne intelegem in nicio limba. Noi am cantat imnul Romaniei, la cererea fetelor de a auzi o piesa in romana, pentru ca nu ne venea in minte nimic altceva. Cerul instelat, vazut noaptea de pe dune, in desert, e ceva ce-o sa-mi ramana intiparit pe retina. Mai ales ca am vazut atat de frumos calea lactee, o banda stralucitoare si difuza de lumina, despre care eu credeam ca e un nor.
De dimineata, dupa o noaptea dormita in cort, am primit cea mai infioratoare trezire, la ora 5, de la o camila care urla ca din gura de sarpe. Unde era dulcea chemare la rugaciune de la moschee? Ne-am strans repede catrafusele si am suit pe camile, ca sa prindem rasaritul pe drumul de intoarcere. Pentru ca pe drumul incolo, se inoptase prea repede si nu am apucat sa ne plimbam prin nisip, eu si Andra am dorit sa ne intoarcem pe jos, ca sa ne bucuram mai mult de rasarit. Unul dintre berberi a fost destul de dragut sa ramana cu vitezele de noi, si bine ca a ramas, pentru ca sigur nu am fi gasit drumul inapoi prin … desert. Baiatul nu intelegea mai deloc engleza si asa am ajuns sa avem o conversatie despre filmele preferate desenand semne in nisip. Andra, draguta ea din fire, l-a intrebat si care e cartea lui preferata, moment in care am realizat ca nu aveam sorti de izbanda.
Aventurile unui curcan calator 